”If you have tried your hand at something and failed, the next best thing is to try your head”... the right one, if you understand what I mean...

Greşeala... e ceva firesc? Da, aş spune cu tărie că da. A persista în greşeală însă poate duce la frustrare, la regret... A greşi voit şi premeditat nu lasă loc de regrete, ci doar de scuze patetice şi de încercarea disperată de a găsi o scăpare... pe care o aveai pregătită dinainte sau... nu.

Atunci probabil ajungi să te complaci într-o situaţie de normalitate înşelătoare, să te ascunzi în spatele unor texte banale şi să joci o carte care s-ar putea să fie la vedere. În acest caz, nici regretele, nici scuzele nu sunt necesare, lucru care s-ar putea să te ia prin surprindere, să fie o uşurare sau... un semn de întrebare. Depinde de interlocutor... depinde de ceea ce ţi-ai dorit de fapt.

Şi ajungi în cele din urmă să faci un compromis cu tine, faţă de principiile pe care le ai sau pe care ai vrea să le ai, sau crezi că le ai.

A face compromisuri în definitiv nu este condamnabil, dacă ştii unde să te opreşti şi dacă îţi cunoşti limitele. Cine susţine că nu le face, reuşeşte cu greu probabil să se integreze în societate, pentru că însăşi viaţa este un compromis continuu, sau... poate nu îi place să fie sincer cu sine.

Câteodată avem impresia că doar oamenii lipsiţi de moralitate se complac în a face compromisuri şi suntem convinşi că acesta este chiar un principiu de viaţă. Well, wrong again... asta e doar realitatea pe care o trăim zi de zi, într-o lume imperfectă, printre oameni diferiţi. Nu poţi să fii un răzvrătit permanent pentru că atunci ai da probabil în nesimţire.

A tinde către perfecţiune este până la urmă definiţia utopiei, una drăguţă care ne face să ne simţim mai bine, să vrem mai mult, să fim mai buni sau poate nu... Perfecţiunea este cred imaginaţia noastră, este doar o idee despre ceea ce ne-ar plăcea să fim. Şi e normal, pentru că fără a visa nu simţi că trăieşti sau... te trezeşti într-o viaţă anostă şi tristă.

Ce sau cine este perfect pentru tine? Ceea ce te face fericit, să te simţi so fkin’ alive, ceea ce poţi să admiri, ceea ce te face să fii mulţumit de tine şi cu tine, ceea ce îţi creează acea stare în care... nu îţi mai vezi defectele sau nu-ţi pasă de ele, când poţi să zâmbeşti din suflet, poţi să te comporţi natural, să fii sincer, fără a te gândi cum te percep alţii şi de ce, poţi să spui ce gândeşti, poţi să atingi cerul şi să pleci cu norii în buzunare.

Astfel ajungem la o formă de egoism, una deloc nocivă aş spune, pe care sincer o prefer ipocriziei. E adevărat că şi în acest caz ar trebui să ştim unde să ne oprim, pentru a nu-i răni pe alţii care nu îşi găsesc fericirea, echilibrul, care nu au puterea de a-şi depăşi limitele sau de a încerca ceva nou, pe aceia care nu pot fi sinceri nici cu ei, care nu pot fi mulţumiţi nici măcar de un anume ceva. Nu întotdeauna pentru că nu ar vrea, ci poate pentru că nu sunt construiţi astfel. Este acesta un compromis, să îţi pese de alţii? Poate că da, sau poate e doar uman... sau altruist...

Ne trezim uneori blocaţi într-o situaţie pe care am creat-o cu multă convingere şi despre care am crezut că ne va aduce fericirea, şi este foarte greu să accepţi că poate... te-ai înşelat, poate doar ţi-ai dorit să fie adevărat. A realiza că ai făcut alegerea greşită este pentru unii un capăt de lume, le risipeşte universul, devin confuzi şi rătăciţi. Unii oameni nu au puterea de a o lua de la început încă o dată şi încă o dată, unii oameni nu cred în greşelile lor ci doar în ale altora, nu acceptă sfaturi, nu acceptă variante, doar ei ştiu... şi doar Dumnezeu ştie ce...

A-ţi crea o lume a ta este o formă de supravieţuire sau de ipocrizie? De slăbiciune sau de nebunie? Refugiu, izolare, disperare, inadaptare...? prea multă visare? Hm...

http://www.youtube.com/watch?v=ocDlOD1Hw9k

enjoy it!