Autohton...

Ţărână murdară sub tălpi neglijente, fire de iarbă plecate de scârbă, gângănii aleargă speriate de mormane de mizerie ce se înşiră pe zâmbete largi şi ipocrite.

Ţipete zburdă printre mâini ce se frământă în haos, picioare se dezmembrează în deziluzii, inimi afone se pierd în resemnare.

Ecouri acoperă bypassuri plăpânde, liniştea dispare sub tunete dezorganizate; furie, invidie, decepţii, întrebări se ridică în pâclă şi se holbează monstruos la feţe rătăcite, inexpresive.

Nori trec în valuri şi se hlizesc sinistru la ce a rămas, fulgere despică cerul şi pământul, iar ei... stau şi privesc. Nu mai ştiu să se roage, nu mai ştiu să-şi dorească, nu mai pot să ridice fruntea tăbăcită spre mâine, căile li se împleticesc în negura bolnavă a minţii şi aleg... mediocritatea.

Se mint în fiecare zi, în fiecare clipă, se privesc ostentativ în oglindă şi-şi mângâie iluziile parşive. Sunt mici şi derutaţi într-o lume ce de mult îi depăşeşte. Sunt autohtoni...

Praf

Geamuri fumurii, perdele încărcate de întunericul minţii, fire de praf se aşază încet din suflul uşor ce răzbate deasupra incertului. Secrete plutesc în spirale mute, lichidul rămâne inert în paharul firav pe marginea mesei.

                             

Podeaua tresare sub paşi visători, sub vârfuri nesigure, tremurânde. Raze timide înconjoară umbre şi se risipesc în aburi sacadaţi.

Aerul încins pătrunde în ceaţa surdă a chipurilor înlemnite, arcuri tresar în priviri pierdute. Fiori se strecoară printre tăcere şi uitare.

Picături se preling să şteargă timpul, atingeri reci bruschează minutul... iar fumul se consumă... în cercuri şirete de praf.

Uşa scârţâie şi trage după ea covorul rătăcit spre colţuri mirate, scaune şubrede se sprijină stingher pe peretele deformat de cuvinte brute.

În pulsuri scurte şi impulsuri crispate rămâne... praf.