Dacă aş fi pentru o zi preşedinte şi eu v-aş amaneta şi v-aş vinde (că pe gratis nu v-ar lua nimeni)

Nu sună prea frumos, ştiu, nici prea moral poate, şi nu, nu mă consider fără cusur. Nu sunt poate nici cetăţeanul model şi nici nu vreau să pozez în lupul moralist. Ştiu însă că atunci când îmi dau seama că greşesc pot să recunosc asta, în primul rând faţă de mine şi să încerc să mă corectez.

Ce facem însă atunci când, oricâtă bună-voinţă şi decenţă am avea, ne lovim de mitocănie şi nesimţire şi indiferenţă şi indolenţă la tot pasul?  Avem cu siguranţă fiecare dintre noi momente de revoltă şi de rătăcire, momente de lipsă de identitate. De ce spun asta? Pentru că atunci negăm ce suntem sau de unde ne tragem, pentru că atunci am putea să aruncăm în feţe monstruoase cuvinte de ocară şi chiar să facem semne indecente.

Locuiesc într-un cartier, care se vrea a fi mai fiţos, din Bucureşti, Tineretului. Nu vă gândiţi că numele este reprezentativ pentru felul în care arată sau pentru oamenii care locuiesc acolo. Nu! Este un cartier cu blocuri vechi deja şi mohorâte, cu faţade răpciugoase, cu grădini jalnice, cu gazon lipsă, un parc haotic şi murdărel care arată mai mult sălbatic decât civilizat, un cartier care are ca singur avantaj faptul că este aproape de centru.

Nici oamenii nu sunt mai tineri în spirit şi gândire şi nici prea vioi. Decât poate pe trecerea de pietoni, ăăăă cu SEMAFOR, apropo, când nu suportă să vadă cum se scurg secundele preţioase din viaţa lor palpitantă şi fug pe roşu printre maşini, ba chiar îi mai şi înjură pe şoferi pentru că îşi permit să-i deranjeze.

Nu vă gândiţi însă că numai pietonii sunt atât de plini de zel, la fel este şi cealaltă categorie, anume a celor care îşi parchează maşinile mai mult pe trotuar decât pe stradă, astfel încât nu poţi nici măcar să te strecori printre boscheţii semeţi şi jucăriile lor pline de praf care tronează mândru unde te aştepţi mai puţin. Nu există locuri de parcare, am înţeles acest inconvenient. Nici mie nu-mi place. Şi cu toate acestea, dacă îţi permiţi să mergi pe stradă, pentru că nu poţi s-o iei prin boscheţii din aşa zisele grădini ca să ajungi acasă, te claxonează nervoşi şi îţi adresează injurii, sau se dau mari cu replica aceea învechită: ”asta calcă fă, nu f...”. Bravo naţie! Sunteţi deştepţi ca noaptea şi falnici ca broaştele râioase, cu burţi care vă sar peste curea şi peste orice urmă de bărbăţie. De ce nu vă daţi voi jos din scaunul tocit de băşini să ne arătaţi pe unde să mergem sau pe unde am putea să ne strecurăm, când parcaţi pe locurile NOASTRE, ale pietonilor?! Adică pe trotuar...

Scăpăm şi de asta, reuşim să mergem în sfârşit pe spaţiul destinat pietonilor. Staţi, că nu este chiar atât de simplu, trebuie să facem slalom printre rahaţii de câine. Aş fi putut să spun excremente, dar era prea elevat pentru situaţia în sine. Nu oameni buni, câinii se cacă pe străzi, pe spaţiul verde, pe scări uneori, că or fi şi ei bătrâni şi stăpânii ajung mai târziu acasă şi de, nu se mai pot ţine bietele animale.

Dilema mea este ce vină am eu că unii iubesc atât de mult animalele încât vor să aibă grijă de unul, doi, trei, whatever... şi îi iubesc atât de mult, repet, încât le este scârbă să strângă după ei. De multe ori mă întreb dacă aceşti oameni au şi copii, şi dacă au copii cum au grijă de ei? Îi lasă murdari de rahat şi le trag pantalonii pe deasupra? Poate nu ar trebui să mă mire atât de mult dacă ne gândim că mulţi nu au auzit de apă şi săpun. Nu mai vorbim de deodorante... asta e deja lux.

Şi pentru aceste categorii am un mesaj: băi împuţiţilor nu trăiţi în junglă ci într-o societate, bună, rea, naşpa sau cum vreţi voi să-i mai spuneţi, dar trăiţi printre oameni şi POLUAŢI!!!

M-am uitat de curiozitate în magazine, există FA şi BAC, Farmec, ieftine dar măcar şterg putoarea, dacă în prealabil iei un săpun duru şi faci clăbuci cu apă prin părţile esenţiale. Căci, veste mare: la noi măcar mai curge apă, nu ca în alte locuri de pe aceeaşi planetă, unde se roagă săracii la toţi Dumnezeii, sfinţii, zeii şi ce-or mai avea ei, să aibă apă măcar de umezit buzele şi să nu mai moară pe capete de deshidratare.

Iar pentru bietele animale există pungi şi lopăţele speciale, le găsiţi şi în Cora şi în Carefour, şi ghici... chiar şi coşuri de gunoi pe stradă, unde puteţi arunca pungile (de mai sus) cu încărcătură.

Trebuie să recunosc, aici în Tineretului (cu siguranţă că nu numai aici, dar eu aici stau) există şi o parte bună: ghene de gunoi în fiecare scară de bloc. Partea proastă este că unii nu o nimeresc şi lasă gunoiul... răsturnat, unde credeţi? Peeeee trotuaaaar. BRAVO! Aţi câştigat din nou premiul cel mare la concursul ”mândru îs de mine şi prea valoros să îi imit pe alţii. Eu-s mai şmecher bei... vă fac onoarea să vedeţi ce conţine gunoiul meu, mânca-v-aş, ia uitaţi ce minunăţie! Ha? Păi să îl arunc în ghenă să-l vadă doar şobolanii?!” Da, avem şi şobolani pe străzile din Tineretului. Şi chiar şi în ”parc-ul” Tineretului, printre broaşte zgobii. ;)

Păi trăiţi-ar ţie familia, ca să vorbesc pe înţelesul tău, române, îţi doresc să te prindă ploaia sau să te împiedici şi să aluneci pe punga ta de gunoi sau pe căcatul câinelui tău, să urci în casă sau în maşină ca o floricică primăvara! Amin

Mai trece o zi, şi în dimineaţa următoare ne grăbim în staţia de autobuz... Să vedeţi, aici în Tineretului oamenii sunt harnici, harnici rău, mătură toată noaptea şi pentru că nu-i vede nimeni, mai mătură şi când pleacă lumea la serviciu. Să ne înţelegem... dacă nu înghiţi praful de pe străzile din cartierul în care locuieşti sau munceşti sau îţi permiţi să umbli, înseamnă că nu observi că cineva se gândeşte la binele tău. Soluţia? Nu vă mai faceţi pantofii, lăsaţi-i aşa sau strecuraţi tubul de cremă în buzunar sau... lăsaţi unul la birou în caz că trebuie să arătaţi decent. Dacă aveţi multe întâlniri... luaţi-vă o geantă sau faceţi un memoriu la primărie ca pe lângă coşurile de gunoi să pună şi o cremă de pantofi, şi o perie pentru pantaloni, şi un robinet să-ţi clăteşti faţa de exemplu, şi... cel mai important – O MASCĂ DE OXIGEN,  şi anti praf şi anti miros. Eh, insist, românul este harnic, şi gunoiul de pe străzi tot când pleci tu la serviciu îl ia.

Şi o să spună acum cineva... că se face economie, că se întâmplă aceste lucruri pentru a nu mai fi plătiţi angajaţii respectivi cu sporul de noapte. Ei nu zău... câtă grijă pentru banul public. Îmi dă o lacrimă... poate chiar două, şi una pentru mintea mea chinuită.

Mda, îmi place în Tineretului, mă gândeam chiar la un moment dat să-mi fac şi eu un credit, ca tot omul. Cum pentru ce? Să îmi cumpăr şi eu casă în Tineretului. Şi am început să mă uit la preţuri... aproximativ: garsonieră, 32 mp – 50.000 EURO, 2 camere, 50 mp – 75.000 EURO, 3 camere, 75 mp – 93.000 EURO, 4 camere, 90 mp – 120.000 EURO. Bingo!

De ce aş da eu atâţia bani, NU, de ce aş plăti eu 30 de ani atâţia bani plus încă cca. 40% care se duc la bancă pentru un apartament în Tineretului sau Timpuri Noi, altă minune? De ce nu aş cumpăra într-un cartier mai puţin faimos cu 10, 20, 30, 40.000 EURO mai puţin? Hm, probabil pentru că mi-ar lua o eternitate să ajung la birou sau... în centru să mă întâlnesc cu prietenii? Pentru că alt motiv sincer nu găsesc. Sau... ar mai fi o idee... gaşca de prieteni să-şi cumpere case într-un singur cartier, ne facem centrul nostru vechi, nou, la modă...

Sunt nemulţumită, da, recunosc. Şi ştiu totodată că unii vor spune: dacă te plângi atâta de ce nu pleci din ţară? Dar de ce nu plecaţi voi din ţară? Am putut observa că în alte state europene ştiţi să fiţi şi civilizaţi, vă aduceţi aminte şi de bunul simţ şi de răspundere şi responsabilitate... De ce să mă despart eu de familia mea şi de prietenii mei pentru că voi nu vreţi să evoluaţi? De ce întotdeauna trebuie să cedeze cel deştept? Vorba asta a fost cu siguranţă inventată de un şmecher borţos cu 7 lanţuri la gât.

NU! Oamenii deştepţi nu cedează, pentru că ei ştiu ce înseamnă perseverenţa constructivă, pentru că ei au speranţe, aspiraţii, capacitate, capabilităţi. Pentru că ei ştiu şi vor! Şi nu vor să fie cu 7 perechi de c..., ci vor să trăiască liniştiţi într-o ţară curată, civilizată, cu simţul răspunderii şi bună-voinţă. Săracă sau bogată o facem tot noi prin ceea ce reprezentăm şi prin ceea ce suntem dispuşi să oferim în primul rând bătrâneţilor părinţilor noştri, apoi bătrâneţilor noastre, şi-apoi copiilor şi nepoţilor noştri.

Şi mai vreau să cred că este posibil ca românii să zâmbească, să spună pardon sau mă scuzaţi, să spună mulţumesc şi vă rog, să se adreseze cu dumneavoastră persoanelor în etate şi celor necunoscute şi să li se răspundă la fel. Vreau să cred că într-una din zilele viitoare apropiate nu voi mai călca în scuipat şi căcat pe stradă, nu voi mai ocoli mături dimineaţa, nu-mi va mai fi scârbă să mă ţin de bară în autobuz sau în metrou, nu va mai trebui să port eşarfe parfumate ca să pot respira printre oameni, nu va mai trebui să plec indispusă dintr-un magazin pentru că vânzătoarea nu are cei 7 ani de acasă sau pentru că baba din spatele meu mă împinge voiniceşte cu coşul de cumpărături, nu voi mai tresări din cauza claxoanelor nejustificate, nu va mai trebui să ascult conversaţiile altora pe stradă pentru că la ei nu s-a inventat decât stilul ţip şi rag, nu va mai trebui să tolerez ore de întârziere când vreau să particip la un program cultural şi lipsă de respect faţă de banii pe care îi câştig nu îi cerşesc şi îi ofer pe un serviciu sau bun.

Cu lucruri care mă deranjează voi mai reveni şi voi insista să vă plictisesc în continuare şi chiar să vă enervez, cu un singur scop: vreau ca românii să fie răi pentru drepturile lor, vreau să fie selectivi când e vorba de banul lor, vreau să fie curajoşi când sesizează o nedreptate, şi vreau şi eu să fiu mândră că aparţin unei grupări (că până la a ne numi ţară mai avem muuuuult). Vreau identitate! Cer prea mult? Voi ce vreţi?

Haotic...

Ca şi când am putea descoperi ce stă în puterea minţii, ca şi când am putea ignora strigătul sufletului, ochi flutură gingaş şi inocent pentru a acoperi gândurile întunecate şi flămânde de nou şi de vechi totodată.

Ca şi când am putea găsi armonia vreodată între sentimental şi raţional, între ceea ce dorim şi ceea ce putem obţine, ca şi când filele răsfoite nu s-ar termina niciodată, ne pierdem timpul în clipe inutile, în conversaţii mărunte. Ca şi când micile plăceri ne-ar putea umple existenţa...

Ca şi când clapele pianului ne-ar da avânt pentru a merge mai departe, când, de fapt, ne opresc în timp, rar în cel prezent.

Trăim şi sperăm fără a înţelege, fără a afla vreodată dacă în noi sau în alţii putem găsi echilibrul. Trăim şi murim în acelaşi haos al gândurilor şi sentimentelor fugare, al plăcerilor şi regretelor, al speranţelor şi convingerilor nesigure.

În ochii admirativi ce trec pe lângă noi şi se opresc uneori momente, prindem curajul de a călca în acelaşi ritm, pe aceleaşi strune.

Uităm de unde am pornit şi unde am vrut să ne încheiem drumul, uităm unde am vrut să ne oprim din când în când, ce am vrut să atingem.

În paşi de tango cu aromă veche de iasomie, sorbind dintr-o margarita prin fumul fin al ţigării de foi, alunecă lin gânduri nostalgice pe ceara scursă din flăcările arămii.

În cristal străveziu cad pete de lumină suavă pe scări ce trosnesc ritmic. În valuri de crinolină foşnesc cuburi de gheaţă pe tocuri subţiri ce se rotesc ameţitor.

Dale purpurii suspină de plăcerea timpului, a reîntoarcerii clipelor, ignorând secole, chipuri, stil, păstrând armonia şoaptelor vesele, în acelaşi ritm al paşilor ameţitori de tango.

Azi ţi-ai dori doar să poposeşti pe chipul unei fiinţe dragi, să priveşti cu nesaţ fiecare imperfecţiune, să o transformi în raze de lună. Poate şi mâine. Să poţi mângâia în fiecare zi aceleaşi linii bizare ale aceleiaşi mâini sigure, să simţi fiecare clipă ca fiind eternitatea perfectă a haosului din tine...

Astfel nu vom dori niciodată să ştim ce lipseşte de fapt în noi, definiţii imperfecte ale umbrelor ce apar şi dispar la fel de zgomotos ca un candelabru spart pe marmura rece, ce se răspândeşte haotic...

În fiecare zi aceleaşi planuri şi dorinţe complicate; în fiecare seară aceleaşi sentimente simple, aceleaşi obiceiuri monotone, aceleaşi vise incitante, căutând necontenit ceea ce probabil am găsit deja şi ignorăm, sau nu putem să ne oprim din a căuta mai mult, mai bine, mai... altfel.

Suntem diferiţi de la o zi la alta şi totuşi aceiaşi, în aceeaşi continuă căutare. Nu a ceva nou, ci doar în căutarea noastră şi a momentului în care ne vom opri mulţumiţi de ceea ce suntem.

Îndrăgostită...

Printre tablouri încărcate de vremuri vechi şi chipuri vesele, amprenta timpului se lasă în ochii goi, privirea fixă, în colţurile buzelor ei.

Pe clape fine de pian se aşază praful şi în sunet romanţat zâmbetul ei iar se diminuează. Un zâmbet trist, şi faţa pală rămâne nostalgic în transă înspre mese.

Gândurile îi zboară în aceleaşi acorduri repetitiv; de ar putea s-ar întoarce într-o clipă pentru aceiaşi paşi plutind pe podeaua mirată de tot ce-a văzut, de tot ce-a simţit şi de tot ce ar putea să cânte vreodată.

Ochii-i sunt trişti, coafura ştearsă, tenul ei prinde conturul ritmurilor vechi împietrite în strune, printre flori înţepenite, înghesuite-ntr-o glastră, precum amintirile ei într-un singur gând, ca o comedie romantică ce se derulează.

În fiecare seară, printre albul trandafirilor cu pale violete, îndoind şervetul, răsucind o ţigară, răsfoind bancnotele ca pe un singur simţ al prezentului, pe lângă ridurile adânci ale sufletului...

Tresare mirată când o priveşti, de teamă să nu pătrunzi mai departe. Iar ritmul pianului aleargă cu tremur misterios în murmure sociabile, altele decât odată...

Aroma dură a cafelei italiene îmbie gustul sălbatic al vinului roşu, completând farmecul sfeşnicelor şi al perdelelor căzute peste ceea ce nu ar trebui să se întrevadă vreodată.

Nu e nimeni să o prindă de mână, nu e nimeni să-i zâmbească, să-i şoptească... doar banii foşnesc încet şi sfios în mâinile-i tremurânde, în ochii încărcaţi de amintiri... ale minţii, ale sufletului, ale degetelor.

Retrasă într-un colţ printre imagini comemorative, priveşte fix spre fiecare şi prin ei, în lumina candelei slute, ce îi adânceşte fiecare gest şi îi subliniază colţurile căzute ale zâmbetului trecut, lăsând gura amară să soarbă doar dintr-un pahar cu apă.

Pluteşte apoi în ritmuri de charleston, cu păru-i cărunt şi paşii nesiguri, strecurându-se ca un abur printre mesele vii, altfel decât atunci...

Iar între aripi se-ntrevăd ochi întunecaţi şi feţe profunde cu buze ascunse, pentru a nu putea spune secrete, lăsându-ţi mintea să alunece, să ghicească, să caute... să înţeleagă.

Clinchete de pahare celebrează prietenii, zâmbete cochete relaxează priviri amorţite. Străini unul de altul îşi schimbă ironii şi atmosfera prinde alt contur, este şic altfel.

Minţile aburinde îmbie prezentul cu trecutul şi încearcă să păstreze totul într-un loc, într-o clipă, pe care ar dori s-o reproducă neîncetat, nestingherit...

În tresăriri ritmate de jazz, gustul amărui de digestiv negricios arde simţul cafelei perfecte. Şi printre baldachine nude, buzele se simt însetate după acelaşi sărut pe care nu-l regăsesc, după atingeri pătimaşe, imitând pasiunea peliculelor vechi.

O seară simplă cu multe vise, cu gânduri perfecte, încurcată de dorinţa clasicului, de dorul gesturilor învechite; rămân ei... ce se înţeleg doar din priviri. Aceleaşi simţuri, aceleaşi trăiri, aceleaşi dorinţe, în acelaşi timp.

Un timp care nu ne aparţine şi pe care nu-l vom găsi poate niciodată. Oricât de mult ne-am apropia de el, vom fugi mereu, şi oricât de dor ne-ar fi, gândurile zbârcite vor refuza să se arate, să se exprime. Iar clipele frumoase vor fi din nou înlocuite de zile lungi şi monotone, de căutări zadarnice, de laşitatea asumării luptei.

Şi totuşi... mă declar îndrăgostită de viaţă, de oameni, de urâţenia lor, de misterul naturii, de misterul din mine, din tine, din valurile ce aleargă năvalnic după nisipul pe care-l cuprind cu nesaţ, deşi îl posedă neîncetat, ca şi când de fiecare dată l-ar descoperi altfel sau ca şi când ar fi altul.

Val, nisip... Îi vede imperfecţiunile şi speră să-l schimbe cu unul nou, însă este acelaşi. Îl cuprinde şi îl aruncă, se joacă neîncetat cu el, îl vrea şi îl părăseşte, îl caută din nou... şi parcă nu îl găseşte la fel, iar verdele-albăstrui limpede se transformă în furie albă, şi în nebunia momentului uită, nu mai vede, nu mai simte. Apă...

Şi-apoi caută din nou... îndrăgostită fără să ştie de ceea ce-şi pune amprenta asupra culorii sale limpezi, într-un sărut nesfârşit şi neîmplinit totodată, în cântec de îngeri căzuţi.

Picături de cafea cad lent încă în aromă inimitabilă de Casablanca, în vechea Rick’s Cafe, cu savori boeme.