Haotic...

Ca şi când am putea descoperi ce stă în puterea minţii, ca şi când am putea ignora strigătul sufletului, ochi flutură gingaş şi inocent pentru a acoperi gândurile întunecate şi flămânde de nou şi de vechi totodată.

Ca şi când am putea găsi armonia vreodată între sentimental şi raţional, între ceea ce dorim şi ceea ce putem obţine, ca şi când filele răsfoite nu s-ar termina niciodată, ne pierdem timpul în clipe inutile, în conversaţii mărunte. Ca şi când micile plăceri ne-ar putea umple existenţa...

Ca şi când clapele pianului ne-ar da avânt pentru a merge mai departe, când, de fapt, ne opresc în timp, rar în cel prezent.

Trăim şi sperăm fără a înţelege, fără a afla vreodată dacă în noi sau în alţii putem găsi echilibrul. Trăim şi murim în acelaşi haos al gândurilor şi sentimentelor fugare, al plăcerilor şi regretelor, al speranţelor şi convingerilor nesigure.

În ochii admirativi ce trec pe lângă noi şi se opresc uneori momente, prindem curajul de a călca în acelaşi ritm, pe aceleaşi strune.

Uităm de unde am pornit şi unde am vrut să ne încheiem drumul, uităm unde am vrut să ne oprim din când în când, ce am vrut să atingem.

În paşi de tango cu aromă veche de iasomie, sorbind dintr-o margarita prin fumul fin al ţigării de foi, alunecă lin gânduri nostalgice pe ceara scursă din flăcările arămii.

În cristal străveziu cad pete de lumină suavă pe scări ce trosnesc ritmic. În valuri de crinolină foşnesc cuburi de gheaţă pe tocuri subţiri ce se rotesc ameţitor.

Dale purpurii suspină de plăcerea timpului, a reîntoarcerii clipelor, ignorând secole, chipuri, stil, păstrând armonia şoaptelor vesele, în acelaşi ritm al paşilor ameţitori de tango.

Azi ţi-ai dori doar să poposeşti pe chipul unei fiinţe dragi, să priveşti cu nesaţ fiecare imperfecţiune, să o transformi în raze de lună. Poate şi mâine. Să poţi mângâia în fiecare zi aceleaşi linii bizare ale aceleiaşi mâini sigure, să simţi fiecare clipă ca fiind eternitatea perfectă a haosului din tine...

Astfel nu vom dori niciodată să ştim ce lipseşte de fapt în noi, definiţii imperfecte ale umbrelor ce apar şi dispar la fel de zgomotos ca un candelabru spart pe marmura rece, ce se răspândeşte haotic...

În fiecare zi aceleaşi planuri şi dorinţe complicate; în fiecare seară aceleaşi sentimente simple, aceleaşi obiceiuri monotone, aceleaşi vise incitante, căutând necontenit ceea ce probabil am găsit deja şi ignorăm, sau nu putem să ne oprim din a căuta mai mult, mai bine, mai... altfel.

Suntem diferiţi de la o zi la alta şi totuşi aceiaşi, în aceeaşi continuă căutare. Nu a ceva nou, ci doar în căutarea noastră şi a momentului în care ne vom opri mulţumiţi de ceea ce suntem.