Uneori gândurile zboară haotic spre culmile speranţei... Te opreşti să te strâmbi în faţa oglinzii, şi în ochii tăi vezi o persoană atât de cunoscută şi totuşi străină... încerci să îţi aduci aminte cine eşti... şi te întrebi: este trist să nu mai ştii să visezi? Am aflat...
M-am trezit în acea dimineaţă urâtă, mohorâtă, m-am grăbit să mă pregătesc pentru a pleca la serviciu. Nu ştiu dacă muzica ce ţipa în urechile mele pentru a-mi ascunde gândurile, sau feţele încruntate ale oamenilor pe lângă care treceam, m-au trezit pentru o clipă... m-am uitat în jurul meu şi am zâmbit... a fost prima clipă a regăsirii, momentul meu de linişte, de bucurie. Am urcat în autobuz, ca în fiecare zi, de această dată cu gândul la drumul lung care mă aşteaptă. Nu, nu cel către serviciu...
M-am cufundat în gândurile cotidiene şi, fără să uit, am plecat departe, într-o lume săracă dar veselă... unde speram să reuşesc ce îmi propusesem şi nu să-mi înfig gheruţele în gât pentru toată munca depusă până atunci şi pentru nervii terfeliţi de minţi odihnite.
Departe de casă însă, şi mulţumită, am reînvăţat să îmi doresc, să sper... să mă bucur. Cu nostalgia acelor zile zâmbesc şi acum şi visez... în nuanţele apusului... un apus cald dar provocator, blând dar pasional, pe care îl urmăream cum îmbracă valurile oceanului ce se loveau de stânci micuţe dar îndrăzneţe în faţa dorinţei fireşti. Razele roşiatice ale soarelui se strecurau unduite printre frunze uriaşe salutând un nou început, surâsul liniştii plutea în mintea şi în sufletul meu.
Şi când visam mai dulce savurând dintr-o ţigară, şi în transa mea începusem să simt natura sărutându-mi fruntea încruntată şi dezmierdându-mă cu tandreţe şi curaj... apare el... un gândac mare şi scârbos foarte hotărât să strice totul. Hm, ce aş fi făcut în mod normal? Aaaaaaaaaaaaaaaaa! Mamaaaaaaaaa! Da, aş fi ţipat şi aş fi încercat să-l strivesc, îmi era totuşi mult prea silă şi am găsit unealta potrivită pentru a-l împinge tacticos spre marginea terasei. Oooops! Când tu vrei... alţii nu te lasă. Mă încerca o uşoară senzaţie de vinovăţie, poate nu i-a plăcut să zboare... şi cu toate astea eu eram mulţumită pentru că am înlăturat intrusul care îmi strica echilibrul.
Mi-am adus aminte şi mai mult de ceea ce îmi place, de ceea ce îmi doresc... şi fără să-mi dau seama când, a venit toamna! Ador toamna. Dar... cui nu îi place?! Probabil celor care nu mai au timp şi răbdare pentru ei înşişi. Mintea mea încâlcită a făcut imediat legătura cu... natura, cât ne seamănă sau îi semănăm... nici acum nu am aflat care a fost primul, oul sau găina? O toamnă poate fi fiecare dintre noi, una neîncepută, nesfârşită... sau desăvârşită.
Şi venind înapoi, cu gândul la ultimele zile, am plutit din nou peste aroma misterioasă a visării, privind frunzele uscate cum cad în putrefacţia gândurilor noastre, conştiente că într-o zi nu-şi vor mai uita trecutul rătăcind în inerţie şi vor deveni una cu pământul, se vor întoarce ACASĂ.
Oricât de mare ar fi ignoranţa sau plafonarea, nu vom putea uita pentru totdeauna de unde ne tragem, cine am fost la început, ce am ajuns şi cum ne stingem... în gânduri şi simţiri, cum sfârşim ... nimic.
Ce este toamna? Poate sfârşitul amărui şi dezordonat, poate pregătirea hibernării sufletului naturii pentru a putea renaşte, redeveni... pentru a-şi aminti de ciclul vieţii, pentru a reface traseul sufletului nostru... vesel, liniştit, trist, în agonie... Păcat că ne trezim pierzând esenţialul, uitând să privim înspre cei de lângă noi, să întrebăm când nu înţelegem... să vrem mai mult, să fim mai frumoşi.
Poate, uneori, ne este teamă să fim fericiţi, să simţim bucuria unui nou început, sau poate nu mai ştim drumul... să cunoaştem, să ne bucurăm de ceea ce simţim, vedem, auzim, gândim, trăim.
Să cutreieri străzile cu mintea beată de dorinţe... probabil nu se va sfârşi cum te aştepţi... fie vei călca într-o groapă îndeajuns de adâncă încât să te dezechilibreze, fie îţi va rânji un boschetar înjurându-te frustrat pentru că ştie el că nu îi vei da destul... sau deloc, fie punga unui aurolac se va ţine după tine doar pentru a face schimb de experienţă cu parfumul impregnat cu plăcere în hăinuţele tale înainte de a ieşi din casă. Nu? Nu a fost aşa? Hm, atunci cu siguranţă ai întâlnit o babă ţâfnoasă care se loveşte de tot şi de toţi pe stradă ca să vezi dom’le că are treabă, şi e ţanţoşă şi grăbită... şi importantă, nu ca tine... om de nimic ce respiri în calea ei. Dacă nu e pe stradă e în autobuz cu siguranţă, îşi bălăngăne fundul şi sacoşa şi pufăie ca un buldog, supărată că şi alţii folosesc mijloacele de transport în comun şi îi mai provoacă şi curent la urechile preţioase şi sensibile în încercarea disperată de a respira prin geamurile şi-aşa prea mici pentru nesimţirea unora.
Orice ar fi nu te întoarce, nu te opri, nu îţi schimba direcţia, în mintea ta poţi să faci orice: să cânţi, să zâmbeşti ironic, sau pur şi simplu să ţipi la ea, orice-ai alege te vei simţi mai bine. Pentru că rutina şi toleranţa nesfârşită te vor face nefericit... şi este trist să ajungi străin printre oameni, străin pentru tine sau şi mai trist să ajungi străin în doi...
Te gândeşti poate că vei ajunge acasă şi vei închide repede uşa în nasul neplăcerilor cotidiene. Însă când deschizi uşa... ce aştepţi să găseşti? Un surâs, o mângâiere, o glumă, o vorbă bună, o îmbrăţişare... sau poate doar un colţ în care să te retragi cu ultima achiziţie literară sau doar cu tine... lenevind în aroma şi aburii ceştii de ceai, pe o grămadă de perne moi şi confortabile, trântind uşa doar în faţa ultimilor ani din viaţa ta?
Mă trezesc în fiecare dimineaţă, acum, cu gândurile alergând şi strigând VREAU SĂ VISEZ! Vreau să simt fiecare secundă care trece prin mine... şi zâmbesc. Nu, nu zâmbesc... râd... şi este atât de bine. Iar muzica ţipă şi acum în urechile mele, însă nu pentru a-mi ascunde gândurile...
