Îmi plac pelicanii...

S-a întâmplat vara trecută, când într-o obişnuită seară de weekend am ieşit cu prietenii din nou în club. Party party, vorba verisoarei mele Kitty, toate bune şi frumoase până când ne-am hotărât să plecăm către casă şi a trebuit să vânăm un taxi.

De ce povestesc despre asta? Pentru că a fost o întâmplare interesantă şi am considerat că merită spusă, chiar dacă după aproape o jumătate de an.

Am ieşit astfel din True club grupându-ne pe zone care cu cine să meargă acasă şi am purces către grămada de taxiuri de la barieră. Eu şi X zărim un Pelicanul, restul fiind doar taxiuri no name, ne privim curios şi ne întrebăm: hm, pelicanul... cred ca am mai mers doar o dată cu ei, tu? Nu, eu deloc, dar au acelaşi tarif ca Meridian, hai să urcăm. Şi aşa am făcut.

Cum era normal, indicăm direcţia şi pornim. Nu ajungem însă la prima curbă căci taximetristul este avertizat de către şoferul unei maşini de teren să îl urmeze în direcţia opusă celei spre care ne îndreptam noi. Nedumeriţi, îl întrebăm pe taximetrist ce se întâmplă şi îi reamintim destinaţia. Acesta ne răspunde bulversat că cel care i-a făcut semn este şeful lui şi trebuie să îl asculte, să oprească şi pe urmă continuă cursa.

Bine, bine, am zis noi, îl asculţi dar nu te plimbi prin Bucureşti în timpul cursei noastre, la 5 dimineaţa, când abia aşteptăm să ajungem acasă. Domnul trecut de 40 de ani, însă, ştia una şi bună: lui i-a spus şeful să îl urmeze şi să tragă imediat pe dreapta. Dreapta şefului era mai lungă căci am oprit după câteva minute, când acesta a coborât din maşina sa şi s-a îndreptat spre cea în care eram noi.

La acest moment iritarea devenise deja vizibilă pe feţele noastre vizavi de impertinenţa acestor domni. De unde să ştim noi dacă era sau  nu şeful lui..., şi cum îşi permitea nenea ăsta să ne deturneze? Şi ca şi când nu ar fi fost suficient, în stânga noastră apare o altă maşină pe care nu am distins-o iniţial. Iată-ne aşadar la 5 dimineaţa, într-o intersecţie aproape pustie, în centru ce-i drept, flancaţi de o maşină de teren şi o limuzină. Şi trebuie să recunosc, nici cele 2 personaje care au coborât din limuzina din stânga, nici ”şeful” din dreapta şi prietenul lui nu erau deloc nişte micuţi. Ne privim iarăşi cu nedumerire şi ne rostim vorba cea de toate zilele: what the fuck?

Nu apucăm să ne enervăm mai tare căci cele două portiere din spate sunt deschise de către personajele abia amintite. Şi cu un aer de seriozitate, dar şi un zâmbet politicos, ceea ce ne-a surprins şi mai mult, ne poftesc afară din maşină. Nu vă imaginaţi că am sărit... doar era taxiul nostru, noi l-am ales şi trebuia să ne ducă acasă.

Ceea ce a urmat cu siguranţă a întrecut o farsă de camera ascunsă, căci domnii s-au grăbit să explice după un bună dimineaţa şi scuzele de rigoare, înmânându-ne cartea de vizită: ”compania noastră de taximetrie – Pelicanul, vă mulţumeşte că ne-aţi ales în această seară şi vă oferă o plimbare cu limuzina până la destinaţie.” WOOOW!

Mă uit la X, X se uită la mine şi până să apucăm să mai spunem ceva ne dăm seama că deja ieşisem din taxi şi fără a mai simţi oboseala am zburat în limuzina care ne aştepta.

Cum s-au strecurat pe străduţele înguste din cartier nu mai contează :)), au fost perseverenţi şi au căutat soluţii pentru a ajunge cât mai aproape, curajul lor fiind de apreciat.

O campanie de marketing pe care am îndrăgit-o şi pentru care îi felicitam! De atunci îmi plac şi mai mult pelicanii :d.