Pe clape fine de pian se aşază praful şi în sunet romanţat zâmbetul ei iar se diminuează. Un zâmbet trist, şi faţa pală rămâne nostalgic în transă înspre mese.
Gândurile îi zboară în aceleaşi acorduri repetitiv; de ar putea s-ar întoarce într-o clipă pentru aceiaşi paşi plutind pe podeaua mirată de tot ce-a văzut, de tot ce-a simţit şi de tot ce ar putea să cânte vreodată.
Ochii-i sunt trişti, coafura ştearsă, tenul ei prinde conturul ritmurilor vechi împietrite în strune, printre flori înţepenite, înghesuite-ntr-o glastră, precum amintirile ei într-un singur gând, ca o comedie romantică ce se derulează.
În fiecare seară, printre albul trandafirilor cu pale violete, îndoind şervetul, răsucind o ţigară, răsfoind bancnotele ca pe un singur simţ al prezentului, pe lângă ridurile adânci ale sufletului...
Tresare mirată când o priveşti, de teamă să nu pătrunzi mai departe. Iar ritmul pianului aleargă cu tremur misterios în murmure sociabile, altele decât odată...
Aroma dură a cafelei italiene îmbie gustul sălbatic al vinului roşu, completând farmecul sfeşnicelor şi al perdelelor căzute peste ceea ce nu ar trebui să se întrevadă vreodată.
Nu e nimeni să o prindă de mână, nu e nimeni să-i zâmbească, să-i şoptească... doar banii foşnesc încet şi sfios în mâinile-i tremurânde, în ochii încărcaţi de amintiri... ale minţii, ale sufletului, ale degetelor.
Retrasă într-un colţ printre imagini comemorative, priveşte fix spre fiecare şi prin ei, în lumina candelei slute, ce îi adânceşte fiecare gest şi îi subliniază colţurile căzute ale zâmbetului trecut, lăsând gura amară să soarbă doar dintr-un pahar cu apă.
Pluteşte apoi în ritmuri de charleston, cu păru-i cărunt şi paşii nesiguri, strecurându-se ca un abur printre mesele vii, altfel decât atunci...
Clinchete de pahare celebrează prietenii, zâmbete cochete relaxează priviri amorţite. Străini unul de altul îşi schimbă ironii şi atmosfera prinde alt contur, este şic altfel.
Minţile aburinde îmbie prezentul cu trecutul şi încearcă să păstreze totul într-un loc, într-o clipă, pe care ar dori s-o reproducă neîncetat, nestingherit...
În tresăriri ritmate de jazz, gustul amărui de digestiv negricios arde simţul cafelei perfecte. Şi printre baldachine nude, buzele se simt însetate după acelaşi sărut pe care nu-l regăsesc, după atingeri pătimaşe, imitând pasiunea peliculelor vechi.
O seară simplă cu multe vise, cu gânduri perfecte, încurcată de dorinţa clasicului, de dorul gesturilor învechite; rămân ei... ce se înţeleg doar din priviri. Aceleaşi simţuri, aceleaşi trăiri, aceleaşi dorinţe, în acelaşi timp.
Un timp care nu ne aparţine şi pe care nu-l vom găsi poate niciodată. Oricât de mult ne-am apropia de el, vom fugi mereu, şi oricât de dor ne-ar fi, gândurile zbârcite vor refuza să se arate, să se exprime. Iar clipele frumoase vor fi din nou înlocuite de zile lungi şi monotone, de căutări zadarnice, de laşitatea asumării luptei.
Şi totuşi... mă declar îndrăgostită de viaţă, de oameni, de urâţenia lor, de misterul naturii, de misterul din mine, din tine, din valurile ce aleargă năvalnic după nisipul pe care-l cuprind cu nesaţ, deşi îl posedă neîncetat, ca şi când de fiecare dată l-ar descoperi altfel sau ca şi când ar fi altul.
Val, nisip... Îi vede imperfecţiunile şi speră să-l schimbe cu unul nou, însă este acelaşi. Îl cuprinde şi îl aruncă, se joacă neîncetat cu el, îl vrea şi îl părăseşte, îl caută din nou... şi parcă nu îl găseşte la fel, iar verdele-albăstrui limpede se transformă în furie albă, şi în nebunia momentului uită, nu mai vede, nu mai simte. Apă...
Şi-apoi caută din nou... îndrăgostită fără să ştie de ceea ce-şi pune amprenta asupra culorii sale limpezi, într-un sărut nesfârşit şi neîmplinit totodată, în cântec de îngeri căzuţi.
Picături de cafea cad lent încă în aromă inimitabilă de Casablanca, în vechea Rick’s Cafe, cu savori boeme.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu