În ritm de jazz...

Frunze aleargă haotic şi nu le pasă de dezordinea firească ce o lasă în urmă. Le poţi auzi paşii, le poţi vedea urmele, poţi simţi mireasma uscată a pământului...

Te surprinde flacăra ce arde în ele şi priveşti cu nostalgie cum le stinge... împreunându-se în dansul nebun al supremaţiei. Perfecte împreună, dansează în acelaşi ritm şi se contopesc în aceeaşi cenuşă, şi atunci nici una nu este mai presus.

Aripi alunecă în luciul apei şi se opresc pentru a se uni, învârtindu-se una în jurul celeilalte. Iar frunzele... urcă în cerc înspre cer... ele de acolo vin.

Vântul adie în scântei roşiatice şi îmbie spre apă. Oare îi plac mai mult frunzele sau este spectacolul lui secret pentru aripi, încercând să le dea avânt... Iar ele se ridică în stropi de jazz, pentru că şi ele vin tot de acolo... de sus.

Stropii cad rătăciţi înapoi, înspre apă, creând aceleaşi cercuri perfecte, rotindu-se şi oglindind... aripi, frunze, flăcări şi fumul... în aceleaşi note.

Apa şi fumul rămân... ele n-au primit notele de sus...