Din focul cerului cad strune violete, acoperindu-ţi sufletul în vraja veşniciei, simţi cum îţi zboară norii prin mintea rătăcită şi atingi surâsul cerului căzut peste tine. Apa îţi gâdilă tălpile zglobiu şi te rostogoleşti în nisipul încă fierbinte, lăsând urmele să se piardă în valuri. Te îmbracă sunetul viorii din umbra căzută a copacilor şi în frunzele lor poţi vedea totul, şi revedea paginile încărcate de ritmurile vii încă.
Aripi poposesc pe pontonul şubred şi le poţi auzi cum îţi spun cine a stat pe scândurile de lângă tine, cine a vâslit spre mal, cine a fugit în larg, cine s-a pierdut în albastrul pătat al zărilor.
Apa spumegândă aleargă pătimaş să le acopere, dar se loveşte de ceaţa ce se lasă peste secretele gălbui – roşiatice, iar sunetul de vioară se grăbeşte să-i acopere furia.
Te cuprinde dorul de hoinar, şi degetele mâinilor îşi creează propria clepsidră a clipelor ce se scurg... pe valuri de vioară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu