Zâmbet... amar

Petale de flori căzute în ceaţă ating lin patul din gheaţă, sub care pulsează prima floare cu zâmbet inocent printre firele sălbatice de iarbă. Îi este dor să vadă din nou, să simtă razele calde ale soarelui înconjurând-o şi într-un joc nebun să răsară.

Îi place să privească în sus, la florile rozalii ce îşi scutură neîncetat petale, o înalţă azurul cerului, zâmbeşte la soare şi se scutură de albul trenei ce o urmăreşte.

Adulmecă silenţios urmele brune ale realităţii, se roteşte mândră în valuri de lumină, visează la sori mici să-i ţină de urât în noapte şi respiră cu nesaţ din prospeţimea dimineţii cu brumă.

Şi-apoi, veselă se îndreaptă după magia fulgilor de nea ce cad din nori pufoşi de poveste, şi-n tresăriri verzi se retrage zâmbind din nou... în frigul amar.