Nor

Îşi caută urmele pe străzi pustii, îşi pierde visele în scuaruri aglomerate, fuge spre munţi lăsând vântul în urmă şi păşeşte tăcut în jurul tău fără ţintă.

Îl priveşti şi crezi că e nebun însă mintea îi rătăceşte în gol, privirea-i e blândă şi mată. Îi zâmbeşti şi în ochi are sclipiri de plăcere iar zâmbetu-i cald te învăluie... are paşi indecişi şi fruntea plecată şiret într-o parte.

S-ar pierde în noapte, s-ar opri între drumuri, ar veni înapoi, ar cuprinde totul cu nesaţ sau mai bine ar îngheţa în gânduri vagi şi obsedante. Îl vezi dar e departe, plutind între cer şi pământ, căutând...

Deschide ochii trist, încerci să-l atingi, şi dispare în fumul căutării din nou... Nu are rost să îl urmăreşti cu privirea, va apărea din nou încercând să se regăsească în dor, în clipe timide, în şoapte delirante, se va opri mereu pe aceleaşi străzi, la aceleaşi adrese, să caute...

Va fi mereu al tuturor... şi-al nimănui, nici măcar al lui.