Seducţie

Pe pleoape cenuşii se întind urme fine de memorii înceţoşate, zâmbesc riduri nostalgice în colţuri inegale, pori fumurii atrag atingeri suave ale umbrelor risipite în aburi de ceai.

Arome dulci-amărui sunt inspirate în transă, mişcările lente ale buzelor prind savoarea ceştii vechi.

Lângă scaunul şubred zburdă stropi mici de ploaie, câinele aleargă vesel în cercurile de apă şi maxilarul i se încleştează în aerul rece.

Scrâşnete lovesc liniştea nopţii şi fragmente se reiau în rulajul unui film mut, al cărui acompaniament suspină de plăcerea clipelor răsucite în murmure misterioase.

Piruete vesele şi triste se perindă printre crengile aplecate, cerul reflectă pulsul accelerat al intrigii, duşumeaua tresare sub greutatea gândurilor.

Râsete, flashuri, atingeri de mâini... ochii înceţoşaţi clipesc umezi şi rămân inerţi spre finalul piesei de teatru; în ele rămâne seducţia... vieţii.

Autohton...

Ţărână murdară sub tălpi neglijente, fire de iarbă plecate de scârbă, gângănii aleargă speriate de mormane de mizerie ce se înşiră pe zâmbete largi şi ipocrite.

Ţipete zburdă printre mâini ce se frământă în haos, picioare se dezmembrează în deziluzii, inimi afone se pierd în resemnare.

Ecouri acoperă bypassuri plăpânde, liniştea dispare sub tunete dezorganizate; furie, invidie, decepţii, întrebări se ridică în pâclă şi se holbează monstruos la feţe rătăcite, inexpresive.

Nori trec în valuri şi se hlizesc sinistru la ce a rămas, fulgere despică cerul şi pământul, iar ei... stau şi privesc. Nu mai ştiu să se roage, nu mai ştiu să-şi dorească, nu mai pot să ridice fruntea tăbăcită spre mâine, căile li se împleticesc în negura bolnavă a minţii şi aleg... mediocritatea.

Se mint în fiecare zi, în fiecare clipă, se privesc ostentativ în oglindă şi-şi mângâie iluziile parşive. Sunt mici şi derutaţi într-o lume ce de mult îi depăşeşte. Sunt autohtoni...

Praf

Geamuri fumurii, perdele încărcate de întunericul minţii, fire de praf se aşază încet din suflul uşor ce răzbate deasupra incertului. Secrete plutesc în spirale mute, lichidul rămâne inert în paharul firav pe marginea mesei.

                             

Podeaua tresare sub paşi visători, sub vârfuri nesigure, tremurânde. Raze timide înconjoară umbre şi se risipesc în aburi sacadaţi.

Aerul încins pătrunde în ceaţa surdă a chipurilor înlemnite, arcuri tresar în priviri pierdute. Fiori se strecoară printre tăcere şi uitare.

Picături se preling să şteargă timpul, atingeri reci bruschează minutul... iar fumul se consumă... în cercuri şirete de praf.

Uşa scârţâie şi trage după ea covorul rătăcit spre colţuri mirate, scaune şubrede se sprijină stingher pe peretele deformat de cuvinte brute.

În pulsuri scurte şi impulsuri crispate rămâne... praf.
 

”If you have tried your hand at something and failed, the next best thing is to try your head”... the right one, if you understand what I mean...

Greşeala... e ceva firesc? Da, aş spune cu tărie că da. A persista în greşeală însă poate duce la frustrare, la regret... A greşi voit şi premeditat nu lasă loc de regrete, ci doar de scuze patetice şi de încercarea disperată de a găsi o scăpare... pe care o aveai pregătită dinainte sau... nu.

Atunci probabil ajungi să te complaci într-o situaţie de normalitate înşelătoare, să te ascunzi în spatele unor texte banale şi să joci o carte care s-ar putea să fie la vedere. În acest caz, nici regretele, nici scuzele nu sunt necesare, lucru care s-ar putea să te ia prin surprindere, să fie o uşurare sau... un semn de întrebare. Depinde de interlocutor... depinde de ceea ce ţi-ai dorit de fapt.

Şi ajungi în cele din urmă să faci un compromis cu tine, faţă de principiile pe care le ai sau pe care ai vrea să le ai, sau crezi că le ai.

A face compromisuri în definitiv nu este condamnabil, dacă ştii unde să te opreşti şi dacă îţi cunoşti limitele. Cine susţine că nu le face, reuşeşte cu greu probabil să se integreze în societate, pentru că însăşi viaţa este un compromis continuu, sau... poate nu îi place să fie sincer cu sine.

Câteodată avem impresia că doar oamenii lipsiţi de moralitate se complac în a face compromisuri şi suntem convinşi că acesta este chiar un principiu de viaţă. Well, wrong again... asta e doar realitatea pe care o trăim zi de zi, într-o lume imperfectă, printre oameni diferiţi. Nu poţi să fii un răzvrătit permanent pentru că atunci ai da probabil în nesimţire.

A tinde către perfecţiune este până la urmă definiţia utopiei, una drăguţă care ne face să ne simţim mai bine, să vrem mai mult, să fim mai buni sau poate nu... Perfecţiunea este cred imaginaţia noastră, este doar o idee despre ceea ce ne-ar plăcea să fim. Şi e normal, pentru că fără a visa nu simţi că trăieşti sau... te trezeşti într-o viaţă anostă şi tristă.

Ce sau cine este perfect pentru tine? Ceea ce te face fericit, să te simţi so fkin’ alive, ceea ce poţi să admiri, ceea ce te face să fii mulţumit de tine şi cu tine, ceea ce îţi creează acea stare în care... nu îţi mai vezi defectele sau nu-ţi pasă de ele, când poţi să zâmbeşti din suflet, poţi să te comporţi natural, să fii sincer, fără a te gândi cum te percep alţii şi de ce, poţi să spui ce gândeşti, poţi să atingi cerul şi să pleci cu norii în buzunare.

Astfel ajungem la o formă de egoism, una deloc nocivă aş spune, pe care sincer o prefer ipocriziei. E adevărat că şi în acest caz ar trebui să ştim unde să ne oprim, pentru a nu-i răni pe alţii care nu îşi găsesc fericirea, echilibrul, care nu au puterea de a-şi depăşi limitele sau de a încerca ceva nou, pe aceia care nu pot fi sinceri nici cu ei, care nu pot fi mulţumiţi nici măcar de un anume ceva. Nu întotdeauna pentru că nu ar vrea, ci poate pentru că nu sunt construiţi astfel. Este acesta un compromis, să îţi pese de alţii? Poate că da, sau poate e doar uman... sau altruist...

Ne trezim uneori blocaţi într-o situaţie pe care am creat-o cu multă convingere şi despre care am crezut că ne va aduce fericirea, şi este foarte greu să accepţi că poate... te-ai înşelat, poate doar ţi-ai dorit să fie adevărat. A realiza că ai făcut alegerea greşită este pentru unii un capăt de lume, le risipeşte universul, devin confuzi şi rătăciţi. Unii oameni nu au puterea de a o lua de la început încă o dată şi încă o dată, unii oameni nu cred în greşelile lor ci doar în ale altora, nu acceptă sfaturi, nu acceptă variante, doar ei ştiu... şi doar Dumnezeu ştie ce...

A-ţi crea o lume a ta este o formă de supravieţuire sau de ipocrizie? De slăbiciune sau de nebunie? Refugiu, izolare, disperare, inadaptare...? prea multă visare? Hm...

http://www.youtube.com/watch?v=ocDlOD1Hw9k

enjoy it! 

Nor

Îşi caută urmele pe străzi pustii, îşi pierde visele în scuaruri aglomerate, fuge spre munţi lăsând vântul în urmă şi păşeşte tăcut în jurul tău fără ţintă.

Îl priveşti şi crezi că e nebun însă mintea îi rătăceşte în gol, privirea-i e blândă şi mată. Îi zâmbeşti şi în ochi are sclipiri de plăcere iar zâmbetu-i cald te învăluie... are paşi indecişi şi fruntea plecată şiret într-o parte.

S-ar pierde în noapte, s-ar opri între drumuri, ar veni înapoi, ar cuprinde totul cu nesaţ sau mai bine ar îngheţa în gânduri vagi şi obsedante. Îl vezi dar e departe, plutind între cer şi pământ, căutând...

Deschide ochii trist, încerci să-l atingi, şi dispare în fumul căutării din nou... Nu are rost să îl urmăreşti cu privirea, va apărea din nou încercând să se regăsească în dor, în clipe timide, în şoapte delirante, se va opri mereu pe aceleaşi străzi, la aceleaşi adrese, să caute...

Va fi mereu al tuturor... şi-al nimănui, nici măcar al lui.

Pe valuri de vioară...

Din focul cerului cad strune violete, acoperindu-ţi sufletul în vraja veşniciei, simţi cum îţi zboară norii prin mintea rătăcită şi atingi surâsul cerului căzut peste tine.

Apa îţi gâdilă tălpile zglobiu şi te rostogoleşti în nisipul încă fierbinte, lăsând urmele să se piardă în valuri. Te îmbracă sunetul viorii din umbra căzută a copacilor şi în frunzele lor poţi vedea totul, şi revedea paginile încărcate de ritmurile vii încă.

Aripi poposesc pe pontonul şubred şi le poţi auzi cum îţi spun cine a stat pe scândurile de lângă tine, cine a vâslit spre mal, cine a fugit în larg, cine s-a pierdut în albastrul pătat al zărilor.

Apa spumegândă aleargă pătimaş să le acopere, dar se loveşte de ceaţa ce se lasă peste secretele gălbui – roşiatice, iar sunetul de vioară se grăbeşte să-i acopere furia.

Te cuprinde dorul de hoinar, şi degetele mâinilor îşi creează propria clepsidră a clipelor ce se scurg... pe valuri de vioară.

Zâmbet... amar

Petale de flori căzute în ceaţă ating lin patul din gheaţă, sub care pulsează prima floare cu zâmbet inocent printre firele sălbatice de iarbă. Îi este dor să vadă din nou, să simtă razele calde ale soarelui înconjurând-o şi într-un joc nebun să răsară.

Îi place să privească în sus, la florile rozalii ce îşi scutură neîncetat petale, o înalţă azurul cerului, zâmbeşte la soare şi se scutură de albul trenei ce o urmăreşte.

Adulmecă silenţios urmele brune ale realităţii, se roteşte mândră în valuri de lumină, visează la sori mici să-i ţină de urât în noapte şi respiră cu nesaţ din prospeţimea dimineţii cu brumă.

Şi-apoi, veselă se îndreaptă după magia fulgilor de nea ce cad din nori pufoşi de poveste, şi-n tresăriri verzi se retrage zâmbind din nou... în frigul amar.